|
GÂNDURI
Un Om …..în
căutarea OMULUI
 Marele dascăl
şi director Gheorghe Peştişanu a fost ctitor de
personalităţi. De caractere puternice.
Omul de la catedră,
devotat şcolii pe care o ctitorise, se distingea printr-un fin
simţ al realităţii, era om al cetăţii, se
neliniştea pentru orice neîmplinire, avea griji, râdea şi
plângea. Ardea!... În faţa celui ce a fost Gheorghe
Peştişanu, acela care şi-a meritat şi şi-a
purtat cu frumuseţe nobila demnitate de dascăl, ne
plecăm cu devoţiune.
S-a stins din
viaţă discret, aşa cum şi-ar fi dorit, dar prea
devreme, după un arc de viaţă intens trăit.
Cornoiu Petre
Profesorul
şi directorul Gheorghe Peştişanu
Luminătorul numai
zâmbet al zecilor de generaţii
Mi-a fost dascăl
şi părinte, încă din clasa a V-a, nu doar mie, şi
dragului meu coleg Dan Peştişanu. Fără a face vreo
deosebire între noi. Ori între noi şi ceilalţi. Nu mi-l aduc
aminte altfel, decât cu un zâmbet larg în colţul gurii ce avea
numai vorbe bune pentru toţi. Şi nici nu cred să fi fost
corigenţi ori repetenţi din partea domniei sale. Pur şi
simplu avea un mare talent pedagogic, o ştiinţă aparte a
predării limbii şi literaturii române. Cu toţii eram
numai ochi şi urechi, iar toată clasa învăţa
lecţiile ca lumea încă de când ne preda.
Pot spune că limba
română şi gramatica, atâta cât le-am învăţat în
clasele primare, mi-au fost o temelie trainică a ceea ce mi-a
rămas şi am consolidat mai târziu. Îndemnul spre lectură
mi l-a mai cultivat profesorul de literatură română de mai
târziu, din vremea liceului, eruditul profesor şi inspector
şcolar Ion N. Blendea. Graţie domniilor lor, la bacalaureatul
dat de noi, prima promoţie – 1967 – a Liceului Teoretic
„Constantin Brâncuşi”, susţinut la Târgu-Jiu, am primit nota 9.
Cu care mă mândresc, chiar dacă mă ţineam drept
tare la matematică, facultate pe care am urmat-o mai apoi.
Am scris aceste rânduri
despre profesorul Gheorghe Petişanu, cel care mi-a marcat
esenţial existenţa. Nu doar mie, ci atâtor şi atâtor
generaţii de elevi săteni ce n-ar fi avut şansa de
a-şi continua studiile liceale dacă n-ar fi fost Domnia Sa.
Înainte de a fi un strălucit director de liceu, trebuie să
recunoaştem imensele sale calităţi de dascăl. Unul
cu suflet cald şi bun. La o altercaţie a subsemnatului cu
fiul său şi colegul meu Dan Peştişanu a fost
suficient să se uite sobru la noi. Nu ne-a certat pe niciunul.
Ne-a mustrat din priviri şi a apreciat că-i destul. Mai rar
un om cu o asemenea delicateţe şi diplomaţie
înnăscute.
Am lăsat abia la
urmă marile, imensele merite ale familiei Peştişanu. O
familie de intelectuali ce au făcut cinste satului care i-a dat
societăţii. Inginerul Ion Peştişanu ajunsese, prin
calităţile sale profesionale, nici mai mult, nici mai
puţin decât Prim-vicepreşedintele regiunii Oltenia, iar prof.
univ. dr. ing. Constantin Peştişanu îndeplinea funcţia
de secretar de stat în Ministerul Învăţământului din
acea vreme. Cu toţii au pus umărul la înfiinţarea
liceului pe care l-am absolvit mii şi mii de şcolari cu drag
de carte adunaţi de prin satele judeţului Gorj, ori chiar de
mai departe.
Ce-aş fi fost eu
dacă învăţam la Liceul Ctitorilor Peştişanu?
Greu de spus. Mă pregăteam să ajung elev al Grupului
Şcolar Electroputere Craiova. Dar nici acolo nu eram sigur că
ar fi avut bani părinţii mei să mă dea la o
meserie. Şi ca mine, cu siguranţă, sunt mulţi ori
cei mai mulţi dintre învăţăceii de odinioară,
absolvenţi prin vremi ai liceului nostru.
Să-l cinstim cum se
cuvine pe acela care ne-a schimbat vieţile în bine. Prin
ştiinţa de carte acumulată, prin educaţia
aleasă pe care-am primit-o. Fără generosul Om şi
Profesor şi Director Gheorghe Peştişanu era imposibil
să fim cu toţii ceea ce suntem astăzi. Şi nici nu
ne-am fi întâlnit acum, în anul de graţie 2009, să povestim.
Cum ne-a fost viaţa de aspră şi de frumoasă ca
absolvenţi ai liceului condus măiastru din 1963 şi
până în 1978 de Omul, Profesorul şi Directorul de
conştiinţe Gheorghe Peştişanu.
Ceea ce suntem îi
datorăm Omului Extraordinar care a fost şi rămâne
veşnic în conştiinţa noastră de absolvenţi ai
Liceului din Peştişani. Ce poartă numele sculptorului
Constantin Brâncuşi, dar este ctitorit de minunaţii
intelectuali din Familia Peştişanu.
Ion Predoşanu
 STEJARUL DIN
GHINDĂ
Dacă după 40
de ani v-aţi întors aici la liceul unde aţi făcut
paşi importanţi în formarea voastră ca oameni, aici unde
bunicii şi străbunicii voştri au strâns drumurile în
opinci şi le-au adus la căldura casei, sub cuptor, aici la
liceul de lângă munţii ce s-adapă din botul cald al
pământului, e semn că n-aţi uitat dascălii
voştri, învăţătura lor din cărţi şi
din sufletele lor cu care v-au însoţit mereu în drumurile
vieţii fiecăruia, bucurându-se de izbânzile voastre.
Cred cu tărie
că n-aţi uitat nici o clipă că rândurile
învăţăturii sunt amare, dar roadele dulci.
Prin strădania mea,
am vrut să aflaţi cum se sparge-n câte-o floare liniştea
universului, să vedeţi cum soarele asfinţeşte-n
turla bisericii, să vedeţi cum curge Calea Lactee; dar, mai
ales, să învăţaţi că în dreptate se
rezumă întreaga virtute şi că orice om e bun, dacă
e drept.
Am vrut să
treacă şi prin mine stejarul din ghindă! Iar acum, la
acest bilanţ, sunt mulţumit, recunoscând în voi
străduinţa mea, a şcolii, a dascălilor săi, de
a vă îndruma pe cărările cele mai drepte ale vieţii
voastre.
Daviţoiu Alexandru
Pensionar, 75 ani
Fost şi director
adjunct
 Bucuria
revederii
Azi,
când absolvenţii de acum 40 de ani ai Liceului „Constantin
Brâncuşi” din Peştişani se întâlnesc pentru a
retrăi împreună momente din viaţa de licean, pentru a
depăna amintiri şi a-şi povesti fărâme din anii de
până acum, eu însămi sunt copleşită de emoţie.
De
emoţia pe care mi-o stârnesc aceşti bravi foşti liceeni,
azi oameni maturi, cu familii, copii, griji, proiecte pentru ei dar,
mai ales pentru urmaşii lor.
Mă
las dusă pe pânza de păianjen a memoriei şi
retrăiesc anii petrecuţi împreună – elev şi
profesor, elev şi diriginte. Căci am avut prilejul să
fiu diriginta, cred, celei mai bune clase a liceului abia înfiinţat.
Sunt
mândră de acest lucru şi mă bucur de fiecare dată
când îmi parvin veşti de la foştii mei elevi. Nutresc
nădejdea că la temelia formării lor ca oameni,
individualităţi, chiar personalităţi marcante,
unii, se regăseşte şi un strop din energia, pasiunea
şi munca mea de profesor şi diriginte.
Pentru mine, bucuria
revederii cu foştii mei elevi ca şi cu dascălii lor,
colegii mei de catedră, înseamnă o întoarcere în timp, la
anii tinereţii noastre de profesori şi ai voştri de
elevi.
Anii şi-au urmat
însă curgerea şi ne-au convins, dacă mai era cazul,
că tinereţea nu este vesnică. Şi totuşi, s-au
scurs aşa repede 40 de ani.
V-aţi întors acum
pentru a ne revedea. Nu la fel de tineri ca acum 40 de ani, dar la fel
de entuziaşti şi mândri de voi înşivă.
Să ne bucurăm
de revedere iar Dumnezeu să ne binecuvânteze.
Natalia Dogaru,
Profesor şi fost
diriginte al clasei a XII-a Real
Elevilor care au
absolvit Liceul „Constantin Brâncuşi” din Peştişani le urez: să
aibă zborul „Păsării Măiastre”, sprintenia
„Rugăciunii” şi puritatea „Cuminţeniei pământului”.
Să facă
paşi uriaşi pe nisipul eternităţii, precum patronul
spiritual al liceului pe care l-au absolvit – marele artist al lumii
Constanin Brâncuşi.
Profesor Ion I. Blendea
DIAMANTUL SUFLETULUI
Cred că a fi
profesor este o meserie binecuvântată de Dumnezeu.
 Timp de peste 40 de ani, practicând această
meserie, sufletul meu a primit cele mai de preţ daruri: formarea,
succesele şi dezvoltarea elevilor şi, mai apoi, reîntâlnirea
cu ei, ca oameni, OAMENI ADEVĂRAŢI.
În aceşti ani, în
afară de ceea ce cuprindeau, din copertă-n copertă,
manualele şcolare, am încercat să picur în sufletele elevilor
câte ceva din diamantul sufletului uman.
La întâlnirea cu ei, îi
invit să deschidă mereu cartea ca să înveţe ce au
gândit alţii, iar la încheierea şcolii s-o închidă ca
să gândească ei înşişi.
Profesor Elena
Daviţoiu
 O VIAŢĂ CU
BUCURII ŞI GREUTĂŢI
Am funcţionat ca
profesor, la Liceul din Peştişani, între 1 septembrie 1963 –
30 iunie 2003. 40 de ani – o viaţă cu bucurii şi
greutăţi. M-am implicat în tot ce s-a realizat. Veneam la
şcoală cu plăcere. Colectivele de profesori constituiau
pentru mine o adevărată familie în deplin respect reciproc.
La sport „ne
băteam” de la egal la egal cu liceele din Tg. Jiu,
Cărbuneşti, Rovinari şi Motru.
Aniversarea de azi
mă face să retrăiesc anii minunaţi ai
tinereţii voastre de liceeni dar şi deopotriva pe ai mei şi ai colegilor mei profesori,
aproape la fel de tineri.
Vă mulţumesc
pentru bucuria acestor momente.
Profesor Ion Nistorescu
 ÎNĂLŢAREA SPRE
ABSOLUT
În momente de
adâncă trăire, când sufletul îşi caută reperele
existenţei sale, fără a se elibera complet autocenzura
intelectului care circumscrie o anume dimensiune a
raţionalităţii sufletului inteligent, firul amintirii se
deapănă fără a minimaliza emoţia firească
a începutului de drum, nu numai pentru omul de la catedră, dar
şi pentru tânărul care eram, în urmă cu 40 de ani,
copleşit de emoţia firească a întâlnirii neverosimile cu
satul în care se născuse marele Brâncuşi.
Dar, de atunci,
„trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri”, cum spunea Eminescu, iar
pe covorul de frunze al anotimpurilor, am păşit, la început
mai sfios, iar mai târziu cu profundă aplecare asupra problemelor
vieţii, cu gîndul îndreptat asupra parabolei fiului risipitor de
visuri şi speranţe, care mereu păstrează
neîntinată înălţarea spre absolut.
Profesor Romeo Istratie
Inspector şcolar de
specialitate
 LA PATRUZECI DE ANI
(VECHIME)
Trecură anii
şi-mi lăsară
Pe cap o splendidă
chelie.
Puţinul păr
mi-l presărară
Cu albul puf de
păpădie.
Tuşesc din ce în ce
mai des
Şi
toate-ncheieturile mă dor,
Pe stradă n-am la ce să ies...
Cu ochelari nu mai am
spor.
Cu timpul m-am
lăsat de rele:
Tutun deloc, puţin
alcool,
Femeilor trimit bezele,
La sport sunt ... telespectator.
Dar primăvara, când
natura-nvie
Şi-s flori în pomi,
ni-s feţele-nflorite,
Bătrâna-mi
inimă mă-mbie
Zilnic să muşc
din „fructele oprite”.
Şi toamna când
dă roade glia
Şi iese fumul din
grătar,
Când dulci aroame scoate
via
Şi-s paşi
mărunţi pe trotuar,
Bătrâna-mi
inimă haină
Mă-mpinge aşa
pe nesimţite,
De şapte ori pe
săptămână,
Să muşc din
„fructele oprite”.
Deoarece cu dinţii
am probleme
Şi-n
viaţă-s feciorelnice ispite
Oftez adânc şi des
... de la o vreme...
Şi gust ... doar fructe
bine pârguite.
P.S. În speranţa
că se va elabora o foaie volantă dedicată acestei
sărbători, propun publicarea acestui CV. Eu am intrat în
învăţământ ca profesor în anul 1063 – odată cu
Liceul Peştişani.
Te cânt iubita mea
învăţătoare
Şi cânt şi minunata-ţi
mâna ta!
Tu, pe hârtia albă,
cu răbdare
M-ai învăţat
să scriu întâiul „a”.
Profesor Ion Mangu
 PATRUZECI DE TOAMNE
Cel mai mare duşman
al omului este prietenul său, timpul. Căci dacă vom
rosti 1969 – 2009, într-o cadenţă de secunde, aparent, nu vom
constata decât o sonoritate cel mult poetică, ritmată.
Dacă vom recurge la istorie (această ştiinţă a
trecerii cu urme şi fără putinţă de întoarcere
a timpului) vom constata că avem de-a face cu două repere pe
un răboj al anilor.
Apelând la matematică,
vom afla uşor că între aceste borne ale lui Cronos se
află o rotunjire de decenii, o viaţă de om, 40 de ani.
Dincolo de circumstanţa de timp, definind-o şi
potenţând-o, se află circumstanţa de loc, care în câteva
cuvinte poate fi: Liceul „Constantin Brâncuşi” din
Peştişanii Gorjului, instituţie de spirit şi
cultură românească, aşezământ al educaţiei
şi devenirii umane pe care îl omagiem şi sărbătorim
la ceas de jubileu, în anotimpul în care, vorba olteanului de geniu
Marin Sorescu, se trag, sub noi, liniile şi se face socoteala. Ca
unul care m-am numărat printre colecţionarii de emoţii
cu uniformă şi şapcă albăstrie cu
monogramă, elev al celei de-a doua serii de liceeni ce a
isprăvit cursurile în anul 1969, mă bucur că am
posibilitatea să constat, în acest colţ de pagină,
că lăcaşul ce nemureşte numele meşterului din
Hobiţa şi care, la rându-i, binemerită botezul celui
ce-l străjuieşte de pe soclul din preajmă, s-a aflat pe
mâini bune, sub bagheta de artizan şi manager devotat a unui fost
elev şi coleg cu noi la vestitul liceu teoretic plecat la drum cu
două clase, acum mai bine de 40 de toamne. Şi un motiv de
satisfacţii în plus, pe care îl fac public cu plăcere, îl
reprezintă faptul că mulţi dintre absolvenţii acestei
citadele a înţelepciunii, sârguinţei şi harului au
devenit intelectuali veritabili, cetăţeni integri şi
performanţi, români cu vocaţia lucrului bine făcut,
personalităţi care au adus fală şi cinste acestor
locuri de neasemuită frumuseţe.Să ne bucurăm,
aşadar, cum spune sonul imnic al tinerimii studioase şi
să nu ni se pară prea mult că ne fălim public cu
trecutul nostru recent care ne-a propulsat în prezentul de împliniri
şi în viitorul de credinţă şi nădejdi.
General de brigadă
(r) Constantin Codiţă
 „LICEUL MEU!”
Ca unul care s-a
numărat printre cei din a doua promoţie a acestei şcoli,
pot să afirm că prima oară când am simţit ce
înseamnă să fii apărat şi înconjurat cu dragoste
într-o comunitate, a fost în anii petrecuţi în „LICEUL MEU”.
Atmosfera era aceea a
unui „colegiu” adevărat; poate, datorită faptului că ne
număram printre cei ce întemeiam ceva nou, poate faptului că
profesorii noştri erau altfel decât ceea ce ştiam, poate
pentru că Dragostea ne-a făcut să ne simţim o
familie mai mare, nu ştiu ce anume, dar în „LICEUL MEU” totul era
altfel... Aici a fost primul moment al identificării
conştiinţei....Aici am învăţat să fim
mândri....Aici am învăţat aproape totul....Trebuie să
mulţumesc din acest colţ de pagină (după 40 de ani)
tuturor profesorilor şi tuturor celorlalţi care ne-au îndrumat
paşii nesiguri spre o viaţă adevărată şi
cinstită. Vă mulţumesc! Mulţumesc colegilor mei
alături de care am constituit „trupul firav al începutului acestei
şcoli” alături de profesorii noştri care, în acest
context erau „inima şi mintea lui”.
Întotdeauna anii de
liceu vor rămâne pentru mine seva bucuriei de viaţă
şi împlinirea EU-lui meu.
Fiecare îşi aduce
aminte cu plăcere de florile de cireş ale adolescenţei,
aceste amintiri se împletesc într-o perfectă armonie cu portrete
ale unor fiinţe dragi care, într-un fel sau altul, au primit cea
mai frumoasă şi curată bucăţică din inima
fiecăruia.
Pentru că
adolescenţa este, într-adevăr, un simbol al
curăţeniei şi frumuseţii, orice încercare, pe care
aş face-o acum, de a retrăi, în adevărata lui
măreţie, măcar unul din momentele ei minunate este, în
mod firesc, sortită eşecului....Portretele acelor fiinţe
dragi – colegi, profesori, prima, a doua sau a nu ştiu câta iubire
– îmi stăruie în minte şi, cu bucurie, răsfoiesc
amintiri care nu pot fi decât plăcute.
Viaţa mi-a purtat
paşii spre meseria de dascăl, conducând de 21 de ani cu
modestie, destinele Grupului Şcolar Tehnologic „Constantin
Brâncuşi” din comuna Peştişani. Toate aceste date n-au
prea mare importanţă; important e că am încercat să
rămân acelaşi, acelaşi ca în urmă cu 40 de ani, bun
şi să încerc să fiu demn de prietenia foştilor mei
colegi şi profesori.
Celor aflaţi acum
în liceu le doresc să nu uite că liceul acesta, aşa cum
cred eu, este unul iubit de Dumnezeu. E un spaţiu spiritual unic.
Este RAMUL de pe care-ţi poţi lua zborul spre
VIAŢĂ. Iubiţi LICEUL şi el vă va apăra
când vă va fi greu, când o amintire a lui poate fi portiţa
spre zâmbetul şi încrederea în viaţă, în momentele grele.
La Mulţi Ani,
„LICEUL MEU”!
Profesor Petre Cornoiu
 UMANIŞTII
Profesorul Ion Blendea,
când apărea la catedră, devenea un regizor care lucra cu cel
puţin zece-doisprezece elevi, verificaţi la ora
respectivă din zece-douăsprezece lecţii din cuprinsul
manualului. Şi toţi ne bucuram că suntem, la ora
respectivă, în pielea
„actorilor” de la lecţie, reduşi la tăcere de
întrebările profesorului. Ne-au rămas în memorie
personalitatea domnului profesor şi „orele” de neuitat.
Lecţia de zi era tot manualul şi ora era un unicat.
Azi mă gândesc
că personalităţii dumnealui i se potrivesc şi
următoarele cuvinte: „oamenii inteligenţi merg tot timpul pe
marginea prăpastiei pentru că asta e viaţa lor”.
Doamna profesor Natalia
Dogaru, de istorie. O personalitate puternică, un profesor sobru,
exigent, de la care am învăţat că trebuie să
muncim, să învăţăm, să devenim oameni. Mai
târziu am înţeles sensul acelui „trebuie”, cuvântul imperativ care
ne călăuzeşte întreaga viaţă.
Domnul profesor Constantin Murgiuc ne iniţia
pe noi, „umaniştii”, în tainele matematicii. Se chinuia să ne
înveţe că „ştiinţele liniştesc şi
disciplinează sufletul”, lucruri prea abstracte pentru noi, pe
atunci. În anii studenţiei mele, domnul profesor Murgiuc mi-a fost
foarte bun prieten şi, când scurta dumnealui existenţă
şi-a scuturat frunzişul, am înţeles tâlcul vorbelor sale
despre rolul cunoaşterii care ne face să surmontăm
greutăţile vieţii.
Profesor Speranţa
Blendea
|
